Pe Varfuri de Legenda

October 22, 2015 at 12:56 pm | Posted in 2000, Zermatt | 1 Comment
Tags: Climbing, Eiger, Elvetia, Matterhorn

In urma cu cativa ani, intr-o Vara Activa, am participat la 2 expeditii in Alpi si in Himalaya, in care am urcat 3 varfuri legendare: Stok Kangri (6153 m), Matterhorn (4478 m) si Eiger (3472 m).

Era iulie 2000. Plecasem catre Elvetia sa cucerim Mari Pereti:) Eram 4 in masina, eu, Zsolt Torok, Mihai si Dana. Zsolt si Mihai aveau planuri mari: sa urce Fata Nordica a Eigerului, apoi Matterhornul.
Pe Mihai si pe Dana ii stiam caci mai facusem ture cu ei, in schimb pe Zsolt l-am cunoscut pe drum. Era cel mai tanar dintre noi, dar poate cel mai determinat. Din vorba in vorba am realizat ca ne mai intersectaseram odata, la Refugiul Costila, cu cateva luni inainte. Era o zi mohorata, cu o ceata joasa, astfel ca Stefan, colegul meu de coarda, nu a vrut sa urce “ca e peretele ud”. In refugiu erau doi saci si ne intrebam cine o fi in perete pe vremea asta. Era chiar Zsolt cu prietenul lui:) Venisera cu un tren de noapte de la Arad si acum faceau Fisura Albastra directa. Nimic nu i-a oprit din drum: nici burnita, nici oboseala, nici macar faptul ca urcau prima oara in Circurile de Piatra! Si pentru ca weekendul sa fie complet, a doua zi au urcat Traseul Sperantei!
Pe drum am avut ceva aventuri! La urcarea unui pas, batrana mea Jetta si-a dat duhul. Eu cu Dana am ramas sa reparam masina, iar baietii au plecat mai departe.
Dupa cateva zile, cu o planetara noua si cu buzunarul golit, am facut jonctiunea cu baietii la Grindelwald. Mihai si Zsolt avusesera o tentativa de a urca, insa ceva nu a mers bine si nu s-au inteles. Asa ca am facut noi echipa cu Zsolt si am urcat fiorosul munte. Intai am urcat creasta nord vestica, pana la tunel, iar a doua zi am urcat pe ghetar, pana pe VF. Chlyne Eiger.
De remarcat ca in aceea vara, ghetarii erau inca la locul lor!
La intoarcere am prins Ziua Elvetiei si am avut parte de un spectacol deosebit. Am stat cu cortul la Eiger Gletcher si, cum s-a lasat seara, s-a aprins un foc pe varful din fata, apoi inca unul mai departe si tot asa, pana s-a umplut orizontul de focuri! Desi eram singuri si, in jur, era o liniste deplina, am simtit ca suntem inconjurati de oameni care ne zambesc si cu care impartasim o mare pasiune, muntele!

O saptamana mai tarziu eram pe Matterhorn. Aici echipele au fost: eu cu Zsolt si Dana cu Mihai. Am urcat cu 2 cabine si un telescaun pana la Schwarzsee, de unde am luat-o agale pe o poteca cu o priveliste frumoasa si plina de turisti. Dupa cabana Hoernli, la prima treapta mai dificila, o placa memoriala pusa de un tata in amintirea fiului sau cazut pe acest traseu aminteste turistilor ca nu e de joaca. De aici au ramas doar alpinisti pe munte.
Primul popas a fost la Refugiul Solvay (4003 m). Urcarea pana aici a fost mai usoara decat ma asteptam. Am mers fara coltari pana la refugiu si am folosit coarda abia la ultimele lungimi. Pe drum am vazut insa un elicopter carand trupul unui alpinist. Muntele isi arata coltii!
Noaptea a trecut pe nesimtite. Eram foarte fericit, plin de nerabdare sa escaladez muntele:) Ma aflam intr-un loc minunat, despre care auzisem atatea povesti, iar acum le traiam pe viu. Nu am scapat ocazia de a admira Fata Nordica si WCul atarnat deasupra rutei de catarare, precum si locul de unde se spune ca a cazut un alpinist care iesise noaptea din refugiu.
Dana si Mihai nu au mai continuat si nici ceilalti alpinisti cu care am innoptat la refugiu, asa ca am ramas singuri, eu cu Zsolt, hotarati sa mergem pana la capat. Ne-am echipat, ne-am legat in coarda si am inceput ascensiunea. Pana pe Umarul Matterhornului am mers in paralel, apoi am mers cap schimbat, ca sa ne miscam mai repede. Chiar cand sa iesim de pe Umar, Zsolt a scapat optul. “Merg fara” mi-a strigat el. “In niciun caz, intoarce-te, te filez si recuperezi optul” i-am raspuns. Optul este un dispozitiv de rapel fara de care coborarea era dificila pe corzile inghetate. L-a recuperat si am plecat mai departe.
Prognoza nu era cea mai buna, asa ca eram singuri pe tot muntele. Si niste elicoptere care ne bazaiau deasupra capetelor. Stateam cu capul jos cand treceau caci Mihai imi spusese ca daca ridici mana, vin sa te salveze, iar costul este … ca in Elvetia. Dupa patania cu planetara, al carui cost am fost nevoit sa il suport singur, nu imi permiteam inca o ‘amenda’.
Ultimele lungimi, chiar pe Nasul Materhornului, aveau corzi fixe – niste odgoane pe care nu le puteai folosi decat sa iti pui selbul ca un prusic pe ele. Aici a mers Zsolt cap. Era portiunea cea mai dificila a traseului. insa la ce stare de spirit aveam, cuvantul potrivit ar fi ‘cea mai frumoasa’:)
Una din ultimele lungimi mi-a revenit mie. Ma tot uitam in sus sa vad Varful, insa norii nu ma lasau. Auzisem povesti cu o gluma facuta de prietenii lui Reinhold Messner, care au adus cu elicopterul, pe varf, un bar si incercam sa imi imaginez locul. Deodata un vartej a lasat o gaura in perdeaua de ceata si … am inlemnit. Deasupra mea era o silueta ghemuita, uitandu-se fix la mine, intr-o nemiscare ce mirosea a moarte. Auzisem de trupuri ce zac in poteca, pe langa care treci in drumul spre Everest, dar nu eram pregatit pentru asa ceva aici, pe Matterhorn. M-am oprit si l-am filat pe Zsolt. Ajuns langa mine i-am aratat ‘mortul’ si brusc ne-am dat seama: “Mai sa fie! Asta nu e statuia lui St.Bernanrd de pe varf?” am strigat cu bucurie:) Locul fiind ingust, alpinistii regrupau pe statuie si filau in jurul gatului Sfantului Bernard, dandu-i un aspect cat se poate de real:)
Dupa ce am mancat un baton inghetat dar cu un gust minunat, am traversat creasta ingusta si am trecut granita in Italia, apoi ne-am intors si am coborat invingatori. Din cate tin minte, am fost singurii care am urcat in ziua respectiva!
Jos, la cabana Hoernli, cineva ne-a intrebat daca am urcat pana sus. Cred ca si-a dat seama dupa fetele noastre radioase:)

Dupa o zi de odihna, am urcat din nou pe ghetar, de data asta cu schiurile. A fost o alta experienta cel putin la fel de frumoasa, caci aici erau la antrenament 3 echipe nationale. Am stat de vorba cu Klaus Kroll, pe atunci campion de juniori, cu Anja Paerson si, mai ales, cu Michael von Grueningen, cel mai bun schior de GS, care tocmai isi schimbase schiurile si se antrena de zor!

Mai multe informatii despre Matterhorn si Eiger aici.

Iata cateva poze din expeditie: